Bucuria. Cum se gaseşte. Cum se pierde.


4 aprilie 2016
Lelia Grigore

Am participat duminică la primul maraton. Generic, " maraton ", de fapt , un cross de 10 km, desfăşurat în Bucureşti, între Piaţa Constituţiei şi Piaţa Alba Iulia. 
Alerg de aproximativ 2 luni, în fiecare zi de sâmbătă, la Sala Sporturilor Olimpia, cu gaşca veselă de la " Bucuria alergării".
Alerg de plăcere, mă relaxează foarte mult, îmi dă o stare foarte bună, îmi dă energie.


Nu îmi setez target -uri, nu vreau să obţin recorduri, pur şi simplu, alerg cât am chef şi cât de tare am chef, în funcţie de stare, pentru că vreau să menţin activitatea la stadiul de distracţie şi relaxare.
Duminică am participat, aşadar ,la prima mea "alergare"  în cadru organizat .
Ştiam că pot alerga 10 km, deci provocarea nu a fost aceasta, ci mai mult pot spune că eram curioasă care este atmosfera unui astfel de eveniment şi ce impact are asupra modului în care alerg eu. 
Având în vedere entuziasmul nostru, al celor de la " bucuria alergării ", mă gândeam că foarte mulţi oameni, pasionaţi de alergat, generează un entuziasm mărit exponenţial. 


Cum mi s-a părut ?    


A fost o experienţă interesantă, mai ales că urmează să mai particip în viitorul apropiat la câteva semi-maratoane.
Am început cursa prost şi asta pentru că am fost mult prea atentă la cei din jur.
Evident , e greu să te desprinzi de peisaj, dar trebuie să intri în propria ta stare, fără a te lăsa influenţat de cum aleargă ceilalţi . Altfel, îţi setezi ritmul în funcţie de ei, oboseşti, te enervezi când alţii de întrec ( ceea ce, fie vorba între noi, e inevitabil ) şi, în general, pierzi toată distracţia .
În a doua parte a cursei , m-am cam prins eu cum stă treaba şi mi -am amintit de ce alerg: de plăcere . Dacă nu o fac cu bucurie, ci cu încrâncenare, nu are niciun sens . 


Aşa că a doua parte a cursei a fost absolut minunată: mi-am intrat în ritm , am zâmbit neîncetat şi am mai şi dansat  din când în când ( ascult muzică atunci când alerg ). Am trecut linia de finish zâmbind şi cred că asta e foarte important . 


Tot în a doua parte a cursei , relaxandu-mă, i-am putut observa şi pe ceilalţi . Din păcate, majoritatea dintre ei nu împărtăşeau, atunci când alergau, entuziasmul nostru de la Bucuria alergării, ci erau atât de încordaţi şi de supăraţi încât puteai crede cu uşurinţă că ne aflăm pe câmpul de luptă sau, cel puţin,  pe platourile filmului "300". Deşi sunt convinsă că, în afara curselor, aceiaşi oameni aleargă, la fel ca şi mine, de plăcere. 


Ca impresie generală , asta e cea mai importantă lecţie de la prima mea cursă : să nu uiţi de ce alergi. 
De fapt , cred că e o lecţie care se aplică în general , în tot ceea ce faci : esenţialul e să nu uiţi de ce o faci, să renunţi la încrâncenare şi să te bucuri de viaţă.
Şi pentru că e şi prima dată când scriu, într-un cadru organziat smiley, despre alergare, vreau să le mulţumesc celor  datorită cărora şi alături de care am descoperit " bucuria alergării ": Iulian Şerban, ultramaratonistul care a iniţiat şi organizat nebunia asta frumoasă şi găştii vesele alergătoare !


Share on Facebook
Share on Twitter
Share on Google Plus
Share on Linkedin
rating  rating  rating
(311 vizualizări)
Dacă v-a plăcut acest articol, daţi-ne un like:


Adăugaţi un comentariu:
Folosind un cont de facebook:
sau folosind formularul următor:
Nume:

Email:

Comentariul:

Cod siguranţă:
Codul de securitate







Copyright © - 2018 deprahova
Actualizat: 25 aprilie 2018
Statistii deprahova